toate la gramada

as fi vrut sa postez aceste lucruri separat, in mai multe posturi, dar este putin cam greu dat fiind faptul ca nu conosc nici datele la care au fost scrise aceste lucruri, nici macar cronologia intre ele, cert e ca au ceva vechime, si poate unele lucruri s-au schimbat…, le pun pe toate la gramada, iar apoi probabil voi porni cu ceva nou.

Eu sunt un om relativ normal. Asta e partea care imi place cel mai putin, sa ma descriu pe mine insumi (parca ma duc la un interviu si cineva imi spune:”Defineste-te in 3 cuvinte”, de parca cineva ar putea. Ultima oara am zis inteligent, anti-social, si inca ceva, am uitat, probabil era minciuna. Apoi a trebuit sa explic de ce am spus ca-s antisocial…) Desigur, acum totul e diferit, nu trebuie sa spun doar minciuni, pentrru ca nu imi pasa ce parere are despre mine cel care va citi, singura problema ramane totusi subiectivitatea. Chestia asta nu prea poti sa o elimini, asa ca o sa redau descrierea mea dupa un test de personalitate de pe net:
“A space cadet (in the nicest sense of the word) like you has his own positive outlook on life, is completely loyal, is unbelievably endearing,
You’re someone who’s seemingly clueless at times, but oddly intuitive when it matters most.
You might tend to get preoccupied when people are talking around you. But who cares if you jump back into the conversation with a slightly bizarre comment or two? It just means your mind has been wandering in interesting places. You probably prefer to dedicate your full attention to the things that give you the most joy: your friends, your family, or a cause you’re dedicated to. But ultimately, that’s part of what attracts people to you and why they love having your good heart and supersensitive brain around.”
Acum probabil am eliminat o mare parte din subiectivism, dar si o mare parte din ceea ce Robert Pirsig numeste Calitate. Descrierea unui om facuta de un alt om (mai ales daca acestia se cunosc forate bine, cum e cazul meu cu mine) ar trebui sa fie mai buna decat descrierea facuta de test, evident incomplet, si inexact, care este totusi si el supus subiectivismului. Dar cum nu-mi place sa vorbesc despre mine, vom sari partea cu descrierea.

Un bun prieten de-al meu mi-a imprumutat o carte, “Zen and the Art of Motocicle Maintenance” de Robert Pirsig, si apoi continuarea ei: “Lila”. Multe din ideiile despre care o sa vorbesc aici isi au originea in acea carte. Ma refer aici mai ales la ideiile despre Calitate. In timp ce citeam aceasta carte m-am gandit la aplicabilitaea proprietatii de Calitate asupra relatiilor interumane. Astfel pentru subiect omul cu care este intr-o relatie, sau relatia insasi este un obiect. Deci pentru a putea ajunge la Calitate trebuie sa tii cont si de subiect(tu) si de obiect(celalalt), si poate de altceva pe desupra. M-am gandit ca asta ar contrazice putin doctrina crestina pt. ca ea spune sa iti oprimi propriul caracter in favoarea celorlalti, dar apoi mi-am adus aminte ca Iisus a spus “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.”. Deci daca trebuie sa te iubesti si pe tine insuti ca sa poti ajunge la Calitate, iar ce este in afara de subiect si obiect este chiar partea cea mai abstracta a lui Dumnezeu si ea o parte, dar total lipita, a Calitatii. Apoi m-am gandit la pilda cu talantii, practic refuzul de a-ti folosi talantii nu trebuie vazut ca o nerecunostinta fata de Dumnezeu la fel cum poate fi vazuta ca o nerecunostinta fata de un om. Este practic refuzul de a duce la deplinatate Calitatea, tu nu esti un om care are putere de decizie asupra unui astfel de fapt, tu existi ca consecinta a calitatii ca si obiectele, deci tu existi pentru a ajunge la Calitate. M-am gandit ca daca intr-adevar Calitatea a existat inaintea subiectului si obiectului si acestea sunt doar o cosecinta a Ei, atunci practic Calitatea a creat lumea care poate fi perceputa (obiecte si subiecti), acest lucru se potriveste foarte bine cu Creatia biblica, deci Calitatea este de fapt Dumnezeu.
Astfel am gasit niste (3) analogii foarte mari, si foarte interesante, ele sunt cu atat mai interesante cu cat acestea se constata tocmai in punctele esentiale ale doctrinei crestine si ale ideii de Calitate.
Definitia mea nu prea mai e buna in cazul acesta…, Calitatea este gradul de ajungere la un anumit scop gasit de om, aceasta este doar o parte a Calitatii. Calitatea este gradul de ajungere la Scopul. Scopul imi scapa si mai mult, nuj ce sa zic despre el, doar Calitatea il stie, totusi, Calitatea nu ar fi putut fi fara subiecti, pentru ca nu ar fi putut fi gasita in nici un fel, ea trebuie gasita in mod constient de oameni, scopul oamenilor trebuie sa ajunga as fie cat mai aproape de scopul lui D-zeu, doar atunci se va putea ajunge al adevarata Calitate. Cred ca am facut o mica treime aici : Scopul - Tatal. Calea - Iisus (Calitatea este de fapt calea: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata, nimeni nu poate ajunge la Tatal decat prin Mine”). Incercarea de a apropia scopul omului cu cel al lui Dumnezeu - Sf. Duh (Sf. Duh este partea aceea cea mai subiectiva a lui Dumnezeu, El ne ghideaza si ne da unele ganduri, nu trebuie vazut ca o entitate exterioara subiectului, pentru ca nu este, este partea aceea “buna”, adica care duce la Calitate, din gandurile si sentimentele noastre). Conform acestei ideei, Iisus (sau relatia cu El) devine un obiect pt. noi, care avem o relatie cu El (dupa cum am spus mai sus despre relatiile interumane), deci El ar fi partea obiectiva a Calitatii. Am impartit astfel Calitatea in 3, dar totusi nu am taiat-o cu cutitul lui Phaedrus, Ea ramane o singura entitae (cum si Dumnezeu este 3 entitati intr-una singura). Calitatea include astfel 3 lucruri Subiectul, Obiectul si Scopul.

Pentru mine conteaza in primul rand oamenii, de aceea probabil ma gandesc, si vorbesc majoritatea timpului despre ei. Probabil motivul pentru care ei ma preocupa este, dupa cum spunea si altcineva, pentru ca ei au un nivel de calitate in plus fata de toate celelalte entitati cunoscute, nivelul intelectual. Probabil ca daca ar exista un nivel deasupra acestuia nu l-am putea intelege dupa cum nici atomii nu inteleg organismele, unele organisme nu stiu ce-i aia societate, si societatea nu intelege unele idei. Dar totusi daca ar mai exista un nivel superior, acest nivel s-ar baza pe cel intelectual.

M-am gandit zilele astea la legatura dintre ideea pacatului originar si situatia dependentilor de droguri, si am constatat niste asemanari interesante…
Daca o femeie insarcinata este dependenta de droguri atunci si fiul acesteia (daca va trai), va fi dependent de droguri. Din aceasta cauza noi toti suntem dependenti de pacat, departe de puritatea spirituala care a fost pierduta. Dar totusi daca doi oameni care nu sunt dependenti de droguri au un copil acesta va putea sa ajunga la un moment dat dependet de droguri, tot astfel a ajuns omul pana la urma la pacat. Singura diferenta consta in amploarea acestor doua lucruri (gradul de aplicabilitate in situatii reale).

Ma gandeam la ciclicitatea anumitor subiecte… In sensul ca daca cineva abordeaza o anumita tema, si apoi trece la comentarea ei abatandu-se foarte mult intr-o extrema sau cealalta, ajunge pana la urma la acelasi lucru. Am vorbit, si am citit, de mai multe ori cu oameni care erau satanisti/*oare?*/ sau atei si am ajuns la concluzia ca si acestia ajung sa aiba unele idei (e adevarat limitate la un singur subiect), asemanatoare cu crestinismul (asta asa doar ca exemplu).

Azi m-am prefacut ca nu-mi pasa prea mult despre ce crede lumea despre mine. Nu stiu daca am reusit, probabil vroiam ca lumea sa creada ca nu-mi pasa de ce crede ea despre mine, deci imi pasa…
Totusi si asa prefacandu-te ajungi sa ai oarecum o libertate mai mare in actiuni. Din pacate eu am deprins prostul obicei de a incerca sa nu fiu total penibil in preajma oamenilor (ceea ce nu e chiar asa de usor pe cat pare pt. mine, mai ales atunci cand incerc asta.), si de aici sentimentul de eliberare atunci cand incerci sa nu-ti mai pese.

Ma gandeam al modul in care poti sa ajungi un om supraintelectualizat, si mi-am dat seama ca eu nu voi ajunge niciodata asa, pt ca mi-e prea lene, la fel cu mantuirea…
Oare idealul omului este exact acesta de a deveni cat mai intelecutalizat? adica un om care se gandeste numai la lucruri abstracte, lasand la o parte “aici” si “acum”. Eu nu cred, daca toti oamenii ar fi asa nu s-ar ajunge nicaieri, societatea de tip Castalia * nu poate exista decat cu ajutor in exterior, si cum ea nu da nici un fel de rezultat in exterior, nu exista nici un motiv pt. ca ea sa existe, si sa functioneze. Singura societate completa si ideala ar fi una cu ideii morale, fara acestea nu se poate face nimic ideal, acesta este motivul pt. care father Jacobus nu prea inghitea Castalia*, nu neaparat pt. ca nu avea nici un fel de divinitate, ci pt. ca nu avea moralitate, mai ales acea moralitate a lui Dumnezeu, care este de fapt moralitatea adevarata, in sensul ca nu poate exista nici una mai aproape de un ideal care ar putea fi infaptuit (majoritatea idealurilor par foarte departe de practica, dar acesta pare idealul cel mai aproape de a fi pus in practica…). Vorbesc cam aiurea, stiu asta, nici mie nu-mi place cum ma exprim… Ar trebuis a am mai multa experienta la scris (sau la vb.), dar n-am…

_______________

* in Jocul cu margelelele de sticla, Castalia era o universitate imaginara a celor mai inteligenti si invatati uameni, si father Jacobus era un calugar, si-asta invatat si chestii cu care a colaborat personaju principal, Knecht, care facea parte din aceasta universitate. Iti dai seama deci ca Castalia era laica, deci far’ de Dzeu si punea accentul pe inteligenta, ratiune, si knowledge (si un sincretism al disciplinelor care era jocul). In timp ce nenea calugaru, avea o viziune umpic diferita asupra lumii dar totusi, evident astia doi au colaborat, pentru ca erau amandoi destul de destepti, si suficient de neorgoliosi ca sa se inteleaga unul pe celalalt

Cateodata stau si ma intreb de ce nu sunt toti oamenii ca mine, sau asemanatori, stiu cativa oameni asemanatori, dar nu stiu de ce nu-s toti asa… Oare suntem noi aiurea, aiurea nu in sensul rau, ci doar foarte deosebiti de restul? E chiar asa de greu sa ajungi asa, sau exita motive pt. care unii oameni nu ar vrea sa ajunga asa… Mi se pare ca oamenilor le lipseste ceva, foarte rar gasesc oameni care au ceva ce nu am eu… De obicei mi se pare ca mai au nevoie de ceva ca sa fie “bine”, sau macar pe drumul spre acest “bine”. E ciudat modul in care eu tratez ideea de Dumnezeu. In timp ce atunci cand vorbesc cu ceilalti incerc sa exprim un lucru cat mai bun, si cat mai credibil, si cat mai interesant, si cat mai aproape de ideea mea absoluta de Dumnezeu, atunci cand sunt singur sunt un om foarte las, de multe ori mi se intampla sa nu reconosc ceea ce spun altor oameni si ceea ce stiu ca e adevarat, nu stiu de ce fac asta… (probabil se numeste ipocrizie).

M-am saturat sa ma prefac ca nu-mi pasa, si ca eu trascend la un nivel mai inalt, nu e asa, oricat de spiritualizat ai fi tot nu poti sa spui decat mintind ca nu iti pasa. Nu ca as fi eu spiritualizat, zic ca vreau asta dar de fapt nici eu nu mai stiu… // nu e vorba despre aceeiasi nepasare de care scriam cateva paragrafe mai sus, e altceva

Cum pot fi unii oameni atat de content (multumiti) cu ei insisi? Sau eu de ce nu sunt asa, pt. ca as vrea sa fiu asa… Care-i diferenta? Sunt eu mai aware of things decat altii? Nu cred, Asta ar insemna ca un om mai bun ca mine, funny, acest gand nu ma face sa ma simt mai bine cu mine insumi… Eu de ce nu pot sa fiu un om mai bun? Oare exista diferente foarte mari intre ceea ce consider eu “bun”, si ceea ce cosnidera el “bun” ? Cred ca nu foarte mari, dar cred ca el e mai tolerant in ceea ce priveste oamenii si ideile, adica ia lucrurile asa cum sunt, si zice ca-s destul de bune, sunt eu prea perfectionist? Nu pt. ca sunt varza (sau am o parere foarte proasta despre mine? Nu, stiu exact cum sunt, si in loc sa ma accept intr-o oarecare masura si sa incerc sa fiu putin mai bun, eu oscilez intre 2 extreme, adica cateodata sunt de parere ca sunt un om foarte varza, si cateodata am un orgoliu de om superior foarte mare. De fapt nu oscilez (sau cel putin nu in coordonata timp), adica se intampla amandoua lucrurile in acelasi timp.) Oricum, poate ca ma gandesc prea mult la mine insumi, nu ca-s fi egoist sau ceva, dar poate ma autoanalizez prea mult, si atunci cand faci asta pe de-o parte te simti bine ca poti sa faci asa ceva, si ca aflii lucruri despre tine, si pe de alta parte nu-ti place ce aflii si decizi ca esti un om varza, dar de ce vb la pers II ?. GATA, Altceva, prea mult stream of conciousness, imi trebuie niste idei mai inchegate.

Eu tot timpul ma gandeam ca e un lucru bun sa nu ai vointa, dar nu e chiar asa. Ca orice lucru de pe lumea asta, acesta are un caracter dual, o anumita vointa e bine sa ai, sa ai o vointa de autodezvoltare pas cu pas, o vointa de a face unele lucruri bune. Dar nu e bine sa ai o vointa care inseamna doar “vreau sa fiu un om mai bun”, pt. ca asta-i de kkt, pt. ca te enerveaza, tu vrei cu adevarat sa fii un om mai bun, dar nu poti sa faci asta pt. ca nu stii cum, sau stii cum dar nu faci ceea ce trebuie ca sa se intample asta. Si in unele moemente de gratie ajungi sa crezi ca din acel moment toata viata ta se va schimba si tu vei fi un om mai bun, nu-ti ia mult, si dupa ce te enerveaza ceva sau cineva uiti total de acel lucru, si te trezesti ca, dupa ce credeai ca te-ai schimbat si ai devenit un om mai bun, de fapt ai ajuns la fel cum erai inainte, doar ca acum ai o parere mai proasta despre tine pt. ca ai crezut pt. un moment ca esti mai bun, si s-a dovedit ca nu. De fapt e cam ceea ce zicea nenea ala in Zen cu “gumption traps”, alea te scot din momentele de gratie, daca ai ramane in ele ai fi fericit, si e foarte greu sa eviti aceste curse, pt. ca sunt al dracu de atractive, te sug ca o gaura neagra cand apar, si daca nu le identifici n-ai ce face. Solutia e ca, din momentul in care ai decis a fii un om mai bun sa incerci sa iti canalizezi complet vointa spre acest scop, si sa nu mai ai nici un fel de vointa, sau asteptare de la lumea inconjuratoare, sa fii in stare sa o accepti asa cum este ea, ca atunci cand se intampla ceva nasol, sa nu te superi pe viata pt ca tu tocmai incercai sa fii un om mai bun, si s-a intamplat un kkt, si deci trebuie sa te cobori si tu la acelasi nivel. Problema e ca atunci cand incerci sa fii un om mai bun deja dupa o vreme de simtit bine incepi sa ai un mic orgoliu asupra faptului ca ai devenit un om mai bun, acest orgoliu se ataca imediat cand simte ca lumea din jur nu-i la fel de buna, si cere mai mult de la ea… Cam atata cu psihologia incercarii de a fi mai bun, ca iar am ajuns la cea mai rea chestie dintre toate: “orgoliul”, din pacate din-asta am cam mult, desi il tin bine ascuns de oameni de obicei… cam atat imi zic singur: “noapte buna!”.
De ce vreau eu chestii de la viata? Lumea imi zice ca nu am vointa, dar de fapt asta-i principalul lucru care ma destabilizeaza de fapt.

Apropo de orgoliu ca fiind cel mai rau lucru vreau sa rectific… Am decis ca limbajul pe care il avem noi oamenii e un limbaj prea dual ca sa poti spune ca un anumit lucru este bun sau rau. Este un fel de doublespeak(1984), nu iti mai dai seama de nici un fel de diferenta dintre a creste sau a scadea ratia de ciocolata pe saptamana, iti dai seama doar ca s-a modificat, nu-ti dai seama daca s-a modificat in bine sau in rau. La fel si noi oamenii “normali”, nu ne dam seama de nici un fel de “moralitate”(adica nu discernem diferenta dintre bine si rau) in sensul unui cuvant oarecare. Ar trrebui sa exista cuvinte cu inteles “bun”, si cuvinte cu inteles “rau”, cand se vorbeste despre orice. Astfel daca avem cuvantul “orgoliu”, putem observa ca nu poate fi considerat ca avand o conotatie total buna sau total rea, asa ca atunci cand vrem sa spunem “partea rea din orgoliu”, ar trebui sa avem un cuvant special pt. asta. Nu ar fi o diferenta doar de forma, ci ar fi si o diferentiere total in modul de a gandi. Probabil ca asta ar duce la o dualizare si mai mare a gandirii omului, dar poate ca ar fi util…
Atunci ai avea mult mai mult de ales intre “bine” si “rau”, si poate ti-ai da seama mai usor cand faci un lucru bun si cand faci un lucru rau, doar prin faptul ca ai gandi in acei termeni care ar ti-ar spune prin insasi natura lor acest lucru…

Unii ar putea fi de parere ca atunci cand nu vrei sa alegi intre bine si rau(sau cand nu esti sigur care-i care), nu faci nimic, renunti la a mai incerca sa faci una sau alta. Acest lucru poate fi considerat o lasitate, alti oameni ar putea spune ca idea cu binele si rau e doar in capul omului (nimic mai adevarat), si ca solutia ar fi sa incerci sa renunti la a-ti mai dori ceva, orice, sa renunti la tot ce ar putea sa-ti puna probleme (false) inlegatura cu ceea ce ar trtebuis a faci sau nu. O astfel de viata o au calugarii “estici”, ei nu incearca sa fac numai bine, si cat mai putin rau cu putinta, ei icearca sa ajunga la starea in care sa li se para ca nu mai conteaza nici unul din lucrurile care ar putea fi facute. Si pur si simplu sa nu mai faca nimic, sa nu mai simta nimic, Nirvana, un fel de moarte in viata, fara sinucidere reala, un fel de sinucidere a constiintei. Aceasta stare nu pretinde ca te duce undeva, dimpotriva, spune ca nu te duce nicaieri, adevarata natura a lumii, asta pentrtu ca sensul nu a fost inventat decat de oameni, si fara ei nu exista unul.

Azi am teriminat de citit Jocul cu margelele de sticla, mai precis The Indian Life. Foarte dragutza aceasta viata, apare din nou ideea de ascetism si renuntare la viata “normala”, la Maya. Din nou apare ideea spiritualizarii excesive, si renuntare la tot ce ar insemna bucurii si tragedii din viata umana normala. Ma tot gandeam si inainte de a citi acesta carte la aceasta idee, as vrea sa ma fac un singuratic, e singurul mod in care ma simt bine. Doar ca eu nu as vrea sa stau intr-un singur loc, intr-o casuta mica si varza, as vrea sa calatoresc, dar nu cu mijloace de transport, ci pe jos… (cel mult cu o bicicleta daca as invata sa merg pe vreuna vreodata, dar mai degraba pe jos). As vedea lumea din jurul meu ca pe un film, o lume cu care as interactiona foarte putin, fara prieteni, fara dusmani, fara vreo relatie cu vreun om care sa implice mai mult decat asigurarea de catre mine a mijloacelor de existenta si de continuare a drumului. Intai as vrea sa incep cu calatorii relativ scurte… adica nuj, sa ma duc de-aici pana la Ploiesti (sau alt oras), pe jos… Sa nu am la mine decat haine mancare si niste bani, eventual si o carte (desi nu stiu cand as putea sa citesc…), nici un mobil, nici un mp3 player. Nu stiu cat ar dura o astfel de calatorie, si oricum as vrea sa o fac pentru inceput vara… Cred ca ar fi foarte interesant… as vrea sa fac asta cat mai devreme posibil, dar pana la vara n-o sa am ocazia, sunt inca prea legat de locurile de aici, prea sedentar, am prea multe obligatii, vreau sa fiu liber.
In alta ordine de idei, sper prin astfel de lucruri, sau prin altele asemanatoare, sa ajung sa nu imi mai doresc atat de mult lucruri care fac parte din Maya. Poate e aiurea ca imi doresc asta si nu “simt” asta… De fapt simt ca am nevoie de o evadare, dar de asemenea imi dau seama cat de legat sunt de oamenii din jurul meu, si imi dau seama ca vreau sa fiu legat de ei intr-un fel. Vreau ca “Maya”, sa nu mai conteze pt. mine la fel de mult, nu aduce decat suferinta, de fapt nu “decat” suferinta, aduce si lucruri foarte frumoase, dar toate-s trecatoare, si de fapt ceea ce se intampla este ca intrii in vartejul asta al vietii si tot strabati drumul de la extaz la agonie si invers, incat ajungi sa nu iti mai dai seama cine, ce esti, si ce e lumea din jur, intrii in ceva care e mult prea particularizat si nu poti sa mai vezi lucrurile cu adevarat importante, practic te limitezi. E ca si cum in loc sa incerci sa traiesti ceva, joci un joc pe calculator (evident un joc mult mai putin complex decat viata reala), apoi il termini si iti aduci aminte de el, si iti dai seama ca nu te-a ajutat la nimic, ca esti unde erai si inainte. Eu nu vreau sa merg in lateral, eu vreau sa merg in sus.

Tocmai aceasta dorinta a mea ma face sa cred ca niciodata eu nu voi putea sa regresez, tot timpul voi fi mai bun sau egal cu cel de putin mai devreme (cel putin pana incep sa imbatranesc), este o siguranta…
A avea propria ta siguranta… un lucru destul de important… in sensul ca stii, ca orice s-ar intampla, tu ca om nu vei decadea de unde esti acum, ori vei urca, ori vei stationa. Fara aceasta siguranta nu m-as simti prea bine, care este oare motivul pentru care eu cred ca nu ma voi rata din punctul meu de vedere?, probabil pt. ca eu a te rata din punctul meu de vedere inseamna a imi diminua constiinta si capacitatea de a intelege locul meu in lumea din jur, iar aceste lucruri simt ca nu vor scadea, ba chiar presupun ca vor creste. Este o siguranta a cunoasterii, adica cu cat stii mai multe despre tine, cu atat iti dai seama ca nu vei face greseli care sa contravina ideilor si modului in care vrei sa fii. De ce unii oameni nu au aceasta siguranta?, probabil ca singurul motiv este ca nu au destula putere ca sa faca ce cred ei ca este bine, si se cramponeaza de ce este cel mai comod. Desigur ca oricui i se mai intampla din cand in cand asta, dar atata timp cat aceste greseli nu au o repercursiune foarte mare asupra vietii individului, acesta nu isi pierde increderea in sine. Cu atat mai rau este de omul care stie care este binele pt. el, si nu il face, acesta va avea mustrari de constiinta, pe cand cel care nu stie ce vrea, ce e bine, are o problema mult mai simpla de rezolvat. Probabil ca pana la urma totul se reduce la puterea omului de a-si asculta propria constiinta, desigur constiinta poate sa fie mai slaba, sau sa nu existe, cum am spus asta e cazul fericit, dar atunci cand constiinta exista, si omul e prea slab… .
In momentul in care nu faci nimic, sau aproape nimic, in orice caz nimic extraordinar pt. tine, este mult mai usor sa-ti urmezi constiinta, si sa faci lucrul pe care il crezi de cuviinta. Atunci cand deja te-ai implicat in unele lucruri mai mult sau mai putin bune, dar relativ importante, este necesara o putere mai mare pt. a face lucruri bune, pt. ca acele lucruri sunt mai importante decat alte lucruri pe care le fac oamenii care nu fac aproape nimic.

Un om care nu face nimic nu are nici un fel de mustrare de constiinta, de aceea o activitate total inutila presupune o temporara “adormire” a constiintei.
Oamenii au nevoie sa piarda timpul intr-un mod total inutil. Chiar si cei mai inteligenti si spiritualizati oameni recurg la a face lucruri total inutile. Si asta nu pt. ca ar vrea sa isi abata mintea pt. un moment de la lucrurile utile(munca, invatat, citit, etc.) pt ca vor sa se relaxeze intr-un anumit mod. De cele mai multe ori acea activitate nu este deloc relaxanta. Oamenii au nevoie sa faca lucruri inutile, ca sa isi dea seama de diferenta dintre lucrurile inutile si cele utile… Doar astfel pot sa continue sa faca lucruri utile. Momentul constientizarii faptului ca faci un lucru inutil te duce inapoi la incercarea de a face lucruri utile. Aceste lucruri inutile pot fi foarte variate ca forma : de la jucarea unui joc pe calculator, la meditatiile pe care le fac unii oameni. Probabil ca este o nevoie asemanatoare cu somnul, doar ca la un nivel mai inalt dpv psihologic decat acesta, este o dorinta anti-utilitarista.

Exista mai multe feluri de cunoastere. Cu cat unele idei se sprijina mai putin pe lucruri fizice, clare, pe date experimentale, sau pe acest fel de principii, cu atat este mai probabil sa reusesti sa gasesti argumente logice pentru o idee exact opusa. Dar totusi exista un principiu filosofic care spune ca lumea nu poate fi cunoscuta corect prin simturi, pt. ca acestea sunt inselatoare. Dar tocmai pe aceste simturi se sprijina ideiile care sunt cel mai greu de combatut, deci tocmai sunt mult mai usor de combatut acum ca am facut aceste afirmatii :P. In momentul in care te departezi de substanta, abstractizarea duce la argumentatii cu rezultate diferite, sau chair opuse, iar cu cat te apropii de substanta nu poti sti daca observatiile pe baza carora ai ajuns la niste idei sau principii sunt corecte. Solutia acestei sabii cu doua taisuri este matematica, logica matematica, si alte chestii de-astea care folosesc modele, principii, obiecte matematice total abstractizate, si, de multe ori fara o defintie. Aceasta este singura cunoastere care nu poate fi combatuta in nici un fel, iar motivul este ca modelele, principiile si obiectele matematice primare, desi nu au o definitie, ele sunt exact cum trebuie sa fie pt a se putea lucra cu ele, adica definitia lor este data prin totalitatea situatiilor in care ele pot fi folosite. Cu alte cuvinte, toata matematica e o inventie, o inventie care nu poate fi combatuta tocmai pt ca se bazeaza pe principii definite tocmai de totalitatea incercarilor de rationamente si argumentatii (inclusiv ale acelora care ar putea incerca sa le combata). Concluzia, totul este variabil, inselator, sau… total inutil…

Orice idee, lucru, mod de viata, actiune, insusire (umana sau nu), daca poate fi considerat in unele situatii un lucru bun(respectiv rau), atunci in mod sigur exista situatii in care acelasi lucru poate fi considerat un lucru rau (respectiv bun). Cu alte cuvinte nu exista principii morale general valabile. De-aia exista Dumnezeu/*aparenta concluzie logica*/, pt. ca nici un sistem de valori nu este perfect in orice situatie. Dumnezeu nu e un sistem de valori, sau un set de principii morale, El contine toate sistemele de valori si principiile morale care sunt aplicate doar in cazurile in care acestea pot fi considerate “bune”, sau valabile, sau perfecte. Tot ce nu coincide cu aceste principii morale in aceste cazuri, este considerat “rau”. Orice principiu moral aplicabil (adica “bun”) intr-o anumita situatie, este aplicabil (bun), in 50% din cazuri. Daca nu este 50% inseamana ca este alt procent, oricum nu e buna statistica in acest caz, pt. ca exista o infinitate de situatii.

Citesc acum o carte care e scrisa pe la 1650, si expune tot felul de idei si teorii “stiintifice”, multe dintre ele chiar reale pt. acea perioada, si nu pot sa nu constat pe de-o parte cat de multa dreptate aveau in unele cazuri, desi nu aveau cum sa afle acele lucruri pe cale experimentala, si cat de incredibil de putina dreptate aveau in alte cazuri. Astfel fiind situatia, nu pot sa nu ma gandesc cum o sa se gandeasca niste oameni peste 200/300 de ani la ideile acestei vremi, si o sa zica acelasi lucru: “cata intuitie, si cata prostie”. Parca si vad un om mediu al acelei vremi cum se va rade cand va citi dintr-o carte actuala, cand va afla cum ne gandim noi la universuri paralele, gauri de vierme/negre, etc., teoria big-bang-ului, teoria stringurilor, si alte chestii de-astea, si la unele va spune: “cata intuitie”, si la altele: “…”. Dar cel mai tare se va strica de ras cand va afla ca noi am construit un accelerator de particule circular (ciclotron), subteran, cu niste electromagneti gigantici, cu o gramada de aparatura foarte complexa, dar si foarte multa, cu o lungime totala de… 27 de km, ca sa izbim protoni unii de altii la viteze comparabile cu viteza luminii, doar ca sa aflam cum a fost la nu stiu cate fractiuni de secunda dupa BB (Big-Bang, nu Big Brother, si detaliile tehnice le-am vazut pe DiscOVARix). Si totusi filosofia nu se va schimba prea tare.

Chestii daca nu-ntelegeti:

MoQ- Metaphysics of Quality
MSO- Subject-Object Metaphysics
Quality:
DQ- Dynamic Quality
SQ- Static Quality:
-inorganic
-biological
-social
-intellectual
pentru detalii citeste cartile alea de care zic la inceput

Am o mica problema cu impartirea calitatii statice:
Inorganic Biological Social Intelectual
Problema apare exact la trecerea de la social la intelectual. Unii oameni sunt zero din punct de vedere intelectual (chiar si Pirsig isi cam judeca cateodata MoQ dpv MoSO). De fapt problema mea apare astfel: mai multe entitati inorganice formeaza pana la uram planul Biologic, mai multe entitati biologice formeaza planul social, in schimb planul intelectual este propriu fiecarei fiinte care-l are. Decat daca consideram planul intelectual echivalent cu planul mental. Planul mental este totalitatea fenomenelor, ideiilor metafizico-filosofice care au existat la un moment dat, sau care exista in acest moment, in cazul acesta ar fi OK. Numai ca eu nu prea am inteles asta din carte… In momentul in care pune problema daca ar trebui (daca este moral), ca societatea sa omoare un individ, iar raspunsul dat este pe de-o parte da, in sensul ca planul social este deasupra celui biologic, si pe de-o parte nu pt. ca planul social este sub planul intelectual iar atunci cand omori un om omori toate ideiile originale pe care le-a avut. Ceea ce expune o viziune destul de “subiectiva”(adica orientata pe subiect) asupra ideii de plan intelectual. Eu cred ca atunci cand societatea omoara un om, ea nu elimina toate ideiile pe care le-a avut acel om, ci elimina doar ideiile pe care le-ar fi putut avea, ceea ce face si in plan social, elimina toate posibilile contributii ale acelui om in societate (de obicei aceste contributii sunt vazute ca daunatoare, de-aia este condamnat la moarte, dar sa nu uitam ca si inchizitia omora oameni, desi unii poate ar fi avut o contributie benefica asupra societatii). Oricum ce este sigur este ca din acest punct de vedere este un lucru foarte moral sa mananci carne (adica sa omori animale, si sa le mananci). Desigur problema cea mai importanta este daca se pot face judecati pt. lucruri care nu s-au intamplat inca, in sensul ca daca ar avea vreun rost sa te gandesti ca nu ar fi bine ca societatea sa omoare un om pt. ca ar putea avea unele idei (entitati intelectuale), superioare si importante. Eu cred ca totusi nu ar trebui ca societatea sa omoare pe nimeni, se gasesc atatea exemple de oameni foarte buni omorati de o societate mai rea decat ei. Cand spun “bun”, si “rau”, vreau sa spun mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere intelectual. Deci societatea, dupa parerea mea nu ar trebui sa omoare nici un om, pt. ca, desi ea se bazeaza pe un plan mai ridicat decat un singur om (societatea se bazeaza pe planul social, iar omul se bazeaza pe cel biologic, dar totusi amandoua au contributii in planul intelectual), nu are de cum sa-si dea seama daca omul pe care vrea sa-l omoare nu este mai dezvoltat pe acel plan intelectual decat ea insasi. Cred ca acest punct de vedere este destul de clar si corect in MoQ.

Si MoQ e plina de platypi, poate ca sunt chiar mai multi decat in SOM, numai ca noi fiind obisnuiti cu SOM, nu ni se par la fel de spectaculosi ca cele din SOM, tocmai pt. faptul ca ei sunt perfect explicabili, pe ei chiar se bazeaza, de fapt, SOM. Eu cred ca Dynamic Q este o calitatea pe care si omul o poate avea mai mult sau mai putin. Exista atatea exemple de oameni mai mult sau mai putin inteligenti, sau neprevizibili. Chiar si in carte se spune despre societati diferite, ceea ce face societatea NY atat de variata este tocmai faptul ca este foarte apta la DQ, pe cand societatea comunista (sau alte societati limitative), de exemplu, nu este foarte apta de DQ. Deci din moment ce atributul de DQ poate fi asociat mai mult sau mai putin unor entitati din planurile din care este formata SQ, inseamana ca putem spune ca acele entitati “au” mai mult, sau mai putina DQ. Asta inseamna ca ar trebui sa impartim calitatea direct in 4. Dar oare am dreptate? Am spus “entitati din planurile din care este formata SQ”, ma intereseaza cuvantul “entitati”, acest cuvant nu ar trebui sa existe in MoQ, este un cuvant care provine din SOM, desi nu desemneaza nici obiect, nici subiect, este exact cuvantul care poate tine locul fiecaruia. Deci le-am cam amestecat, pt ca nu putem spune daca un plan sau altul are mai multa sau mai putina DQ, putem afirma aceste lucruri doar despre “entitati”. Revendind totusi, platypi din MoQ sunt, deci, chiar aceste entitati, din moment ce contin si DQ, si SQ. Observam astfel ca MoQ are mult mai multi platypi decat MSO, si, in timp ce SOM are platipy in special la nivel destul de inalt(cel mai jos e chiar platipy), MoQ are platypi inca de la inceputul acestor niveluri. In MoQ nu pot defini nici un fel de entitate, nici macar un atom. Asta inseamana ca MSO este mult mai utila, se si observa acest lucru, atatia oameni traiesc fara MoQ. MoQ nu ajuta decat oamenii dezvoltati pe plan intelectual, pt restul nu conteaza. Oricum, este evident ca nu poti sa traiesti doar cu MoQ, dar poti trai doar cu SOM, chiar si dupa ce aflii despre MoQ.

Poate multi oameni nu vor fi de acord cu mine, sau poate ma vor considera un om sentimental, dar de fapt. nu este vorba de asta. Daca stai sa te gandesti la un om, si la ce conteaza cel mai mult pentru el, vei constata intodeauna ca ultimul nivel este cel sentimental, chiar daca cel intelectual, sau chiar cel social lipseste, cel sentimental este totdeauna acolo, si tot timpul este in varful piramidei. Pot sa-mi argumentez aceasta idee prin combaterea faptului ca sentimentul ar apartine oricarui alt nivel. Cred ca este clar ca sentimentele nu apratin nivelului inorganic (desi exista termenul de “chemestry”, este relativ simplu de combatut ideea ca niste substante ti-ar putea influenta sentimentele(si aici ma refer mai ales la cele de lunga durata). Am observat ca exista un anumit curent “stiintific”, care incearca sa demonstreze prin stiinta anumite particularitati psihice, sau emotionale ale omului. Acesti oameni gandesc ca daca anumite glade secreta fenil-etil-amina atunci tie ti se va pare ca esti indragostit, sau daca aalte glande secreta altfel de endorfine, tu te vei simti mult mai bine, si ca si cum ai iubi cu adevarat pe cineva. Acest mod de a gandi este total stupid, pentru poate la un moment dat te plimbi pe strada si unei glade de-a ta ii vine sa secrete feniletilamina, si vezi o baba, iti cam iei teapa. Cu alte cuvinte acesti oameni fac ceva imoral pentru ca pun mai sus nivelul biologic decat cel sentimental, si totusi ei nu-si dau seama. E atat de clar pentru ei ca acea substanta te face sa te simti intr-un anumit mod, incat practic vor sa spuna ca nu exista nici un fel de sentiment, desi, ca sa ai mai mult din aceea substanta in sange trebuie ca glanda sa fie comandata de la creier(un mic detaliu uitat).
De ce ai anumite sentimente fata de o singura persoana, si nu ai niciodata fata de altele, desi din punct de vedere biologic, social, si intelectual, ar trebui sa preferi o alta persoana?… Nu stiu daca acest nivel ar trebui sa fie peste celelate, tot ce pot sa spun este ca nu se incadreaza in nici un altul. Si, daca este asa, exista motive pentru care ar trebui sa fie peste toate celelalte, unii oameni ar putea gasi motive pt. care ar fi sub celelate nivele. Dar totusi eu cred ca e peste. De ce atunci cand faci un lucru diferit de ceea ce simti, fie ca este dintr-un motiv intelectual, social, sau chiar biologi, te simti de parca ai calca pe bec?… Totul pare mai rau decat de obicei atunci cand nu iti asculti sentimentele si faci ceva rational… Evident este o chestie subiectiva, nici nu ar putea fi altfel, dar ce conteaza pentu un om cel mai mult sunt sentimentele, indiferent daca din punct de vedere intelectual (stiintific, obiectiv), ar parea mai rau sa-ti asculti sentimentele decat ratiunea… Asta e tot ce lipseste din MoQ… Tot timpul cand am citit asta am simtit ca lipseste ceva, apoi m-am gandit ca mi se pare, si de fapt atunci eu incercam de fapt sa neg esxistenta sentimentelor(adica le presupuneam doar niste preferinte subiective cauzate in mod total de celelate planuri…). Dar de fapt as putea sa spun ca de la acest plan pleaca restul, este unul, si, totusi, cel mai important lucru care lipsea…
Planul sentimental nu e de natura biologica. Multi oameni ar fi de acord cu mine ca nu este neaparat nevoie ca pesoana care dupa parerea lor arata cel mai bine sa fie si perosoana pe care o iubesc cel mai mult. De asemenea nici pesoana cel mai bine vazuta de societatea din jur nu este obligatoriu persoana cea mai iubita de subiect. Acelasi lucru se aplica si pt. planul intelectual.
Motivul pentru care acest plan nu apare in MoQ, este pt. ca este un plan strict subiectiv, care nu poate fi inteles fara notiunea de “subiect”. Si totusi, desi este cel mai variat(in functie de subiect), cel mai “nestiintific” plan, totusi nu poate fi ignorat. De fapt nu este strict subiectiv, o persoana poate fi si “iubibila”, deci in mod sigur este un fel de calitate, poate cea mai inalta.
Cum am demonstrat mai devreme, MoQ nu poate functiona de una singura, are nevoie de SOM, si, si in acest caz, are nevoie de SOM, pt. a demonstra unul dintre cele mai importante lucruri.
Daca incercam sa legam acesta parte a calitatii nu de doua entitati (subiect-obiect, ex.:”Eu o iubesc pe..”), ci doar sa gasim aceasta calitate intr-o singura entitate (cea care iubeste), fara sa punem punctul pe obiect, vom constata ca, de fapt, obiectul nici nu conteaza prea mult. De asemenea vom observa ca cei mai buni oameni sunt cei care “iubesc” intr-un mod mai general (obiectul iubirii este cat mai larg). Nimeni nu poate sa nege ca din punct de vedere sentimental sunt mult mai “de calitate” oamenii care iubesc mai multi oameni, si de multe ori(mai mult timp vroiam sa spun), acest lucru e mai important decat orice alta calitate statica(intelectuala, sociala, etc.).

In MoQ, zice la un moment dat ala, ca idealul este un compromis intre calitatea statica si cea dinamica. Adica de ex. spune ca in New York e prea libera dynamic quality, si din aceasta cauza sunt diferente foarte mari in acelasi loc: limuzine care trec pe langa cersatori. Dar de asemenea, comunismul, spune el, are prea multa static quality, si din aceest motiv, economia comunista nu s-a dezvoltat la fel de bine ca cea occidentala, din cauza lipsei pietei libere. De aici el trage concluzia ca un echilibru intre aceste doua tipuri de calitate trebuie atins pentru a se ajunge la ceva bun. Dar acum sa ne uitam la societatea noastra, este la jumatatea drumului dintre static si dynamic quality, si totusi merge prost. E prea multa libertate, tineretul asta e tot manelizat, si nimeni nu il invata nimic, aceste static patterns of value, care trebuiau sa existe la noi, si care sa-i invete sa nu fie asa, nu exista. Pe de alta parte exista totusi si niste static social patterns: ceea ce multi numesc “spiritul comunist”, adica genul de motive pt. care Belphegor nu au concertat in Romania, genul situatii in care nu este promovata valoare (dinamica), ci este promovata ereditatea (nepotismul) in organismele interne. Si totusi la noi in tara este un compromis intre cele doua tipuri de calitati, si totusi, ce putem observa este ca de fapt, sunt niste static patterns care nu lasa sa se dezvolte Dynamic quality, si pe de alta parte este o lipsa de altfel de static patterns care sa modereze iesirile necontrolate ale unui alt tip de Dynamic quality. Deci problema este ca sa spun asa in calitatea calitatii (sau cantitatea ei). Pot sa spun ca exista calitate negativa daca iau o scara de la -5 la 5, sau pot sa spun ca exista o lipsa de calitate in unele cazuri, daca iau o scara de la 0 la 10, inseamana acelasi lucru.

Dynamic quality are nevoie de un static quality in exces, altfel nu poate progresa. Da, am zis bine, in exces. Sa ne uitam la majoritatea americanilor, pornim de la premisa ca ei au un nivel de static quality destul de scazut, fiind “cea mai libera si democratica tara din lume”, si totusi, as putea spune ca, din acelasi motiv, calitatea artei si stiintei americane (adica in principiu a calitatii dinamice) lasa de dorit. Ma refer aici mai ales la perioada actuala, nu la momentele anterioare, in care au avut, totusi, mai mult static quality (razb. de indep., sclavagism, razb civil, Victorian Age, prohibitie, razboi 1,2, etc.), momente in care, totusi au existat mai multi oameni luminati decat acum. In acelasi timp putem sa ne gandim si la Rom., la operele de arta (literatura din inchisorile comuniste), si avansurile tehnologice din aceiasi epoca. Acest lucru se intampla probabil pt. ca in momentul in care apare un social pattern puternic, sunt putini cei care pot sa treaca peste acest social pattern, si sa zica ceva cu adevarat bun, iar cei care reusesc s-o faca sunt oamenii cei mai de calitate dpv intelectual, si devin pe merit formatori de opinie, pentru ca totusi nivelul cel mai de jos al societatii este mai evoluat decat cel care ar fi fost in cazul neexistentei acestui social pattern. In timp ce, diversitatea oamenilor care pot sa apara ca formatori de opinie in cazul unei societati libere duce inevitabil la aparitia si a unor personaje nu foarte dezvoltate intelectual, care din acest motiv sunt mai usor de urmat de plebe decat cei mai dezvoltati intelectual. Si totusi cineva ma poate contrazice, folosind un alt set de argumente care duce la concluzii exact opuse, acel set de argumente este cel mai logic, si cel mai natural, iar acesta expus de mine este celalalt, si l-am transmis tocmai pt. faptul ca era mai putin evident.

“Un om avea 3 case.
La un moment dat vine un om care nu avea unde sa stea, cersea pe strazi, se facuse iarna, si ar fi putut sa inghete de frig. Omul cu 3 case era un om singur, nu avea sotie si nici copii, si nici nu credea ca va avea vreodata, dar totusi nu ar fi vrut sa-i dea omului fara casa un loc unde sa stea, macar pana se termina iarna. Nu atat pentru ca era un om zgarcit, chiar nu era, dar ii era oarecum jena, de acel om (care nu-i ceruse nimic pana acum), dar de fapt mai mult de el insusi. La primul ger, omul fara casa (care stia ca omul cu 3 case are 3 case) i-a cerut un loc sa stea, sa nu inghete de frig, omul cu 3 case il refuza. Se mai intampla asa inca de doua ori (ca in bancuri), si apoi omul cu 3 case decide sa-l lase sa stea in una din cele 3 case ale lui (ca doar avea 3 si el era unul). Zis si facut, omul fara nici o casa accepta sa stea intr-una din cele 3 case ale omului cu 3 case. Se muta in acea casa multumindu-i proprietarului. Apoi, la urmatorul viscol, peste omul fara nici o casa a cazut acoperisul casei in care statea (casa care de fapt era a omului cu 3 case), si muri. Omului cu 3 case (care acum mai avea de fapt doar doua) ii paru rau, nu de casa, ci de omul fara nici o casa, care acum nu numai ca nu mai avea casa dar nu mai avea nici viata.”

am scris odata mai demult, o chestie nu total originala ce-i drept…, o sa incerc o reproducere:
Avem o camera cu noroi pe jos. Un om e in ea, gaseste un biletel de la cineva de incredere care suna cam asa: “Pe jos e noroi, stiu ca de la atata stat in picioare ai obosit, si ai vrea sa stai jos, dar nu poti pt. ca e noroi, si totusi, in aceasta camera exista un scaun imperceptibil de simturile tale (nu poti sa-l vezi, nici nu poti incerca sa-l pipai, dar poti doar sa te asezi pe el), asa ca va trebui sa ma crezi pe cuvant. Scaunul este, pornind din coltul in care te aflii tu, 10 pasi pe langa peretele din dreapta ta, si inca 12 perpendicular pe el. Du-te si asaza-te!”. Omul nostru incearca la inceput sa faca ce scria acolo, dar vazand ca nu apare nici un scaun, nu mai crede ce scria pe biletel, asa ca incepe sa se tot plimbe prin camera cautand ceva, nici el nu stia ce. Dupa ore de plimbat prin camera, este atat de obosit incat a si uitat ce scria pe biletel, si in plus nici nu mai stie din ce colt a plecat. Foarte obosit fiind, decide sa stea in noroi, se aseaza. Tot tarandu-se prin noroi incercand sa gaseseasca un loc unde noroiul e mai putin adanc, se tormoceste tot cu noroi. Apoi, sleit de puteri, se intinde unde apuca in noroi, totusi noroiul era destul de inalt, si se sufoca pt. ca ii intra noroi in plamani.

Nevoia omului de dualitate vine tocmai din faptul ca este cea mai simpla logica. Un om trebuie sa stie ca daca un anumit lucru este cumva, el va proceda intr-un mod, iar daca nu este asa (si anume este exact opusul acestuia), nu va proceda asa. El a dat doua denumiri diferite acelorasi lucruri(care sunt intr-o cantitate mai mare sau mai mica), tocmai pentru a delimita exact cele doua tipuri de actiuni pe acer le-ar putea avea. Astfel daca un barbat vede o fata pe care o numeste frumoasa, acest termen corespunde unei anumite actiuni pe care ar vre s-o faca, iar daca nu este frumoasa, adica are un grad scazut de frumusete (el o numeste “urata”), termenul de “urata”, corespunde lipsei acelei dorinte. Omul astfel a inventat si prefixurile care corespund negarii, adica daca ceva e bun de mancat se va numi “comestibil”, iar daca altui lucru ii lipseste aceasta calitate de a fi bun de mancat (omul spune ca “nu e bun de mancat”), este numit “necomestibil”, tocmai prin comparatie cu actiunea de a manca. E mai complicat sa spui ca o fata are un nivel de frumusete de sub 50%, decat sa zici ca e urata. Dupa parerea mea, omul putea sa stea la fel de bine si fara numere negative, doar ca a preferat sa stie o treaba, daca e bine, sau daca e rau, nu daca e bine, sau daca nu are un grad de “bunatate”, ridicat. Omul in loc sa spuna ca are -10 lei, totusi spune ca are o datorie de 10 lei. Avem functii amtematice care ne ajuta la aceasta transformare, sub 1 devine sub 0 de ex. si anume log, si exp.

Pentru mine libertatea este un concept absolut(si ca orice concept absolut, nu poate fi atinsa complet). Libertatea inseamna sa poti sa faci ce vrei, fara nici un fel de limita. Desigur ca libertatea in aceasta forma nu exista, primele limite care apar sunt cele fizice, inorganice(ex nu pot fi in doua locuri in acelasi timp) apoi cele biologice(ex trebuie sa mananc ca sa supravietuiesc), apoi sociale (ex legile unei tari), apoi cele intelectuale(am zis despre ele un post mai-nainte, si acecstea nu sunt doar temporale.
Desigur este interesant faptul ca cel mai mult ii deranjaza pe oameni limitarile nivelelor superioare: intelectual ( e f. naspa ca nu poti sa stii tot, sau sa gandesti tot, pt ca esti prea prost), social (e naspa ca nu poti sa te intelegi bine cu toata lumea din jurul tau), biologic (e naspa cand ti-e foame si n-ai ce manca), inorganic ( ce misto ar fi daca as putea sa fiu in doua locuri in acelasi timp, sau invizibil, sau sa pot sa zbor, pt. mai multe exemple vedeti topicul de puteri paranormale). Totusi trebuie facuta o mica precizare, cele mai mari limitari de libertate le resimtim atunci cand Cineva ni le pune, nu cand apar ele in mod natural, (interesant e faptul ca apar in ordine inversa): cel mai puternic resimtim o limitare intelectuala atunci cand cineva incearca sa te oblige sa gandesti intr-un anumit fel (ex brain-washing), apoi daca acel cineva iti limiteaza activitatea sociala (ex te baga la inchisoare), te limiteaza biologic (ex nu-ti da sa mananci, te infometeaza), te limiteaza inorganic (ex , nuj, te iradiaza cu plutoniu sau foloseste un pistol Kill-O-Zap, sau toarna acid peste tine). Probabil ca ne deranjaza mai mult daca Cineva ne impune o limita decat daca apare natural pentru ca avem un orgoliu personal si preferam sa cadem de pe o stanca accidental, decat sa ne impinga cineva, desi rezultatul e acelasi. De asemenea, mai bine sa fim judecati si condamnati la moarte, decat sa ne impuste un dobitoc pe strada. Deci idea ar fi ca, pentru a face oamenii sa se simta mai liberi, ar trebui ca sa li se para ca sunt mai multi oameni care ii limiteaza decat mai putini (intr-un anumit mod, identic in cele doua cazuri). De-aia democratia poate parea pentru unii un sistem mai liber decat dictatura, dar pana la urma tot cam acelasi lucru e, singura diferenta e ca e mai putin probabil ca 300 de oameni sa fie nebuni, decat unul singur, dar sunt de asemenea mai putine sanse ca 300 de oameni sa fie toti genii, decat sa fie unul singur. Probabil ca singura diferenta e ca e posibil ca 300 de oameni sa conduca mai stabil (fara idei foarte bune sau foarte proaste).
Revenind la acele diferite planuri care te limiteaza, mai trebuie spus ca fiecare plan le limiteaza pe celelalte, desigur, limitarea poate fi vazuta doar ca fiind facuta de planurile inferioare asupra celor superioare, pentru ca limitarea in celalalt sens se numeste altfel: comanda, coordonare, decizie, etc.).

De unde aprare sentimentul omului de gol, de lipsa de sens, dee unde apare dorinta pt. ceva mai inalt, ceva ce nu exista aici, cecva ce abia poate fi simtit in unele momente…? De unde dorinta pt. ceva mai mult, ceva mai bun, diferit, cu un sens clar…?, ce face pe om sa i se para ca ce traieste nu e indeajuns, sau ca ar trebui sa adauge un scop la viata sa…? Acel sentiment este cateodata cuprins in arta, sau in iubire…, parca se doreste ceva, se simte faptul ca nu aici e locul unui om…, ca nu asa cum isi traieste viata este cel mai bun mod,… apoi, momentul trece, iar omul continua sa simta ca si inainte, si sa-si traiasca viata la fel… Asta-i singurul motiv, pt. ca in cateva momente din viata lui, omul simte ceva care este cum ar trebui sa fie, si vrea acel lucru sa fie continuu, doar ca nu este, si vina este a lui. obiectul de arta a ramas la fel, si totusi nu mai e bun, nu acum, nu aici, puyin cam putin, e sentimentul. simt un gol mare in inima si nu pot sa-l umplu decat cu muzica…

Am ajuns la un moment dat, cand vorbem cu cineva, la concluzia ca nu poti sa ai vise comice. Adica vise in care sa fii amuzat si chiar sa razi(in vis). Probabil ca e ceva asemanator cu a incerca sa te gadili singur, decat ca in loc sa fie la nivel biologic, e la nivelul intelectului inconstient. Totusi la nivelul intelectului constient, poti sa te amuzi, chiar fara sa aiba acel gand vreo legatura imediata cu exteriorul. De exemplu, mi se intampla, cateodata cand sunt in metrou, sa fac o insiruire logica, sau sa am un stream de ganduri care sa ma duca la niste conculzii amuzante. Nu o data mi s-a intamplat sa zambesc, sau chair sa rad usor de propriile mele ganduri, si, cum nu citesc sau ascult nimic, oamenii din jur incep sa se uite mirati la mine, tot e bine, decat sa aiba privirea aia tampa de metrou. Nu imi place sa impart intelectul in constient si inconstient (si cu atat mai putin si in subconstient), dar, daca e sa fac asta, pot spune ca intelectul constient ete singurul care are legatura directa (chiar daca nu imediata) cu exteriorul, restul de lucruri sunt bazate total pe experienta acestui tip de intelect.. De aceea de exemplu nu poti sa vezi in culori, sa simti mirosuri sau gusturi in vise, toate sunt doar niste proiectii mentale ale adevaratelor simturi. Poate de-aia nu poti sa razi in vise, totusi poti sa plagi in vis…

Imi plac momentele de singuratate. La inceput dupa ce stai o vreme destul de singur in casa incepi sa te plitisesti si iti doresti sa faci ceva, sa bei o bere cu prietenii, sau chestii de-astea. Apoi iti trece, intrii intr-un fel de letargie in care nu prea mai conteaza nimic, si timpul, desi in aceel moment pare sa treaca foarte greu, cand te gandesti putin in urma, chiar la ziua care a trecut, ti se pare ca a trecut prea repede, si asta doar pentru ca nu ai facut nimic „notabil”. Aceste lucruri sunt explicabile aratand ce s-a intamplat cu persoana ta in acel timp. La inceput esti intr-o lume activa, din care faci parte, si te transformi treptat intr-un contemplator, daca la inceput iti tot vin lucruri pe care vrei sa le spui altcuiva, apoi ajungi sa iti fie de ajuns sa ti le spui tie insusti. Personalitatea ta se deconecteaza de tot ce era imediat si ajunge sa fie suma tuturor intamplarilor de pana atunci, nici nu mai conteaza asa de mult cat timp a fost de cand un lucru sau altul s-au intamplat. Ajungi sa fii intr-adevar eul tau autentic, te regasesti atat de bine cu tine, incat in momentul in care ai posibilitatea sa dai de cineva cunoscut din cele 1000 de lucruri pe care te-ai gandit inainte sa i le spui, parca abia daca mai poti spune cateva, si nici alea parca nu par la fel de importante. Transformarea inversa e mult mai scurta totusi… Acum stau si ma uit la o banza de poianjen care atarna de pe geamul abia deschis, flutura in vant oarecum, incet, pare a se opri si apoi porneste iar, cu miscari scurte intrerupte si bruste… Daca as fi un om activ in acest moment nu mi-ar pasa de asta, as incerca sa vad ce pot sa fac mai repede astfel incat sa fiu intr-un anumit loc mai repde, sau sa termin un anumit lucru pe care l-as avea de facut… Incepe sa imi fie frig si totusi ma gandesc cat de jegoase sunt geamurile astea… imi place cerul azi, e un cer acoperit tipic de toamna probabil, la apus, dar fara sa aiba nici un fel de nuante rosiatice, un cer albastru-cenusiu cu nori ba delimitati destul de clar, ba foarte difuz contopiti intre ei. Iar pamantul arata la gel, blocurile si asfaltul, chiar si copacii din departare au aceiasi culoare. Pacat de oameni ca strica totul cu farurile (care dau o culoare galbena ce nu are ce cauta aici), ma intreb daca le-ar stinge s-ar confunda si ei la fel de bine cu atmosfera? Cam atat pentru azi, destula contemplare.

Tocmai am terminat o carte si, nu pot sa nu constat, iarasi, faptul ca de fiecare data dupa ce termin o carte care mi-a placut simt un gol foarte mare undeva in mine. As vrrea sa vorbesc cu oameni sa le spun unele lucruri. Dupa ce citesc mult timp aceiasi carte incep sa ma exprim ca autorul, nu de putine ori, gasind aceleasi cuvinte si aceiasi tonalitate pentru lucrurile banele pe care le fac. Chiar si unele gesturi exterioare pot incepe a fi privite din perspectiva respectivei carti, gasindu-si explicatii asemanatoare cu cele pe care le gaseste naratorul descriind starile sufletesti ale personajelor sale care au dus la gesturi asemanatoare cu cele reale. Apoi se termina, si, desi incerc sa fac altceva, sa ma gandesc la altceva (ar trebui sa invat caci sunt in sesiune), ma trezesc gandindu-ma la cele citite, sau la o dezvoltare sau aplicabilitate a lor, facand unele paralele cu realitatea. Desigur, toate aceste manifestari sunt doar la inceput dorite, imediat dupa ce am inchis cartea, apoi ele sunt total involuntare, ci pleaca din dorinta sufletului de a impartasi cu cineva cele simtite astfel, acum e 1:29, si nu am cu cine a le impartasi, plus de asta e foarte liniste, neputand asculta muzica la o ora asa tarzie. Stiu ca va fi o noapte lunga pentrru ca nici pe precedenta n-am dormit-o, si ma gandesc ce voi face in ea dat fiind faptul ca n-am chef sa invat absolut deloc, pe net nu pot sa stau ca sa vb cu oameni, de jucat vreun joc, iarasi n-am chef, la fel si despre uitatul la televizor. Asa ca e probabil sa se scurga lent intr-una dintre aceste activitatati pe care nu le doresc, dar care va presupune cel mai putin efort din partea mea (deci nu voi invata). M-am gandit ca mai bine termin cartea decat sa stau cu gandul la ea in timp ce ar trebui sa citesc cursuri, dar se pare ca acest lucru nu mi-a adus decat o senzatie de gol pe care numai cu invatat nu pot sa o umplu. Vroiam sa scriu mai abstract despre aceasta senzatie dar pana la urma am scris doar despre mine.

Hello world!

Cred ca voi scrie ceva aici…